VENIT, VĂZUT… SCRIS

Uneori cauți spații mici. Locuri care să îți dea senzația de apropiere, cald; asemeni unei îmbrățișări. Sunt zile în care ai nevoie de astfel de tratament. Un zâmbet cald, o sclipire de bucurie că ai trecut pragul unei locații, sentimentul că ești binevenit. Astfel ești întâmpinat de obicei în micile businessuri aflate la început. Se vede cu ochiul liber. Dar mai ales, se simte. În atitudine, în disponibilitate. E ca un fel de ospitalitate la superlativ. Invers proporțională cu dimensiunea locului.

Relația mea cu mâncarea s-a maturizat. În mod cert. Am explorat, ne-am cunoscut pe îndelete și am ajuns la un consens: eu o ador, ea știe a-mi oferi tratament special, arome, savoare, gust minunat, experiențe fabuloase, de multe ori povești, frânturi de tradiții.

Nu știu alții cum sunt dar eu merg la Rod atunci când vreau să mănânc bine, să fiu surprinsă vizual, asaltată de combinații aparte ca rezultat al imaginației și priceperii gastronomice.

Copilă fiind, mi se părea fascinantă ideea de a lucra într-o cofetărie. Nu spun patiserie pentru că în acele vremuri, înainte de ’89, acestea erau o raritate. La acea vreme ideea în sine îmi părea asemeni unui vis devenit realitate, ca și cum aveai libertatea de a te afla într-un fel de tărâm al făgăduinței.

Cea mai bună pizza mâncată de mine până acum a fost în Amsterdam. Neașteptat, așa-i? Dar pe de altă parte cam așa se întâmplă cu toate lucrurile bune: apar pe nepusă masă, în circumstanțe aparte, chiar atunci când poate speri cel mai puțin. Însă, aceasta e o cu totul altă poveste. Cine știe, poate o depănăm altă dată pe îndelete…

Uneori duminicile pot fi dificile. Și nu pentru că ar contribui ele cu ceva la asta. Doar că graba, neatenția ori nepăsarea ta de cu o zi înainte pot face să fii luat neplăcut prin surprindere atunci când te trezești de bună dimineață cu o foame colosală și constați că nu ai de nici unele pentru a o potoli.

Nu știu ce părere aveți despre ideea de a mânca în oraș fără companie, indiferent că vorbim de mic dejun, prânz sau cină. Așa, neînsoțit și cam de capul tău. Unora li se poate părea de neconceput, chiar trist; altora un apanaj al singurătății.

Uneori relația cu mâncarea poate fi profundă. Mistuitoare, pasională, completă, absolută, devotată. Înțesată cu trăiri intense. Și musai asumată. Trebuie să știi ce vrei, pentru a înțelege pe deplin ceea ce primești.
Poți „gusta” pe deplin ceea ce are de oferit Fragment doar dacă ai o astfel de relație specială cu hrana. Să o înțelegi, apreciezi, poate chiar să o idolatrizezi. Și să îi atribui rolul cuvenit: măiastră aducătoare de experiențe sufletești.

Atunci când am intrat pe ușă ea primea ultimele dichiseli înainte de a fi prezentată publicului. Retușuri pentru aspect desăvârșit. Nu că nu ar fi fost deja suficient de charmantă și pe deplin cuceritoare. Era pregătită. O desfătare a privirii aducătoare de bucurie interioară. A fost dragoste la prima vedere; dar din aceea statornică, de nestrămutat. Tocmai decisesem desertul acelei zile. Întreaga mea vizită la A la Tarte a stat sub semnul ei.

Nu i-am găsit ușor. E drept. Poate în mod normal aș fi renunțat și nu aș fi luat a doua oară la rând, număr cu număr, strada Potaissa în găsirea acelui număr 10. Oricât de dragă mi-ar fi mie strada cu pricina. Căci o ador, pur și simplu! Dar asta-i o altă poveste.

Când spui „Cluj” printre altele spui și Parcul Central. Un punct de reper, dar, mai ales, de mare însemnătate sufletească. Nu ai cum să nu îl iubești, cu tot ceea ce aduce. E cam de poveste. Și, undeva, pe malul lacului, parte din această poveste este și el: Chios Social Lounge.

Deși mi-am stabilit să nu merg în restaurante abia deschise ci să le las răgazul să se „așeze” iar trecerea timpului să își pună amprenta asupra a ceea ce sunt cu adevărat, în cazul Kupaj mi-am cam încălcat propria regulă. Deși, e doar parțial adevărat căci deschiderea oficială din mijloc de februarie a fost precedată de o serie de evenimente organizate, la ceas de seară, încă de prin noiembrie. Ca un fel de preambul. Deci, adevărul e oarecum la mijloc.

Mereu am fost fascinată de hoteluri. De idee în sine, de tot ceea ce reprezintă și aduce conceptul. Pe cât de mult detestă unele persoane ideea – căci, da, se întâmplă – pe atât de mult mă atrage pe mine. E ca un miraj. Dacă aș putea, aș locui la hotel. Fără nici cea mai mică urmă de îndoială.

Cred cu tărie că viitorul gastronomiei de calitate, cu adevărată apropiere față de client, cu servicii ireproșabile, mâncare savuroasă și atmosferă de suflet e chiar în astfel de locuri. Afacerile mici, de familie.

E cu adevărat o „apariție” în peisajul culinar clujean. Și nu prin designul spațiului, dacă la acest aspect vă gândeați – care nu arată rău deloc, e drept – ci mai ales prin maniera în care este abordată mâncarea. Atât ca gust, cât și ca prezentare.

Vreau ca anul ce tocmai a început să îmi aducă culoare.Din belșug. Și mai ales gastronomic. Dar nu din aceea potolită, domoală ori lipsită de cutezanță. Ci vibrantă, acaparatoare, veselă, multă și pe deplin grăitoare. Am pornit să o găsesc convinsă fiind că încercările nu îmi vor fi zadarnice. Și pot spune că am început cu dreptul iar inițiativa mi-a fost pe deplin răsplătită.

Un meniu cât să încapă pe o foaie dar din care, cu toate acestea, îți e tare dificil să alegi. Căci multe feluri apetisante îți fac cu ochiul, îți pun stăpânire pe simțuri și uite așa, nu mai „vezi” limpede.

Știu, sunt oarecum vinovată. Recunosc fără tăgadă. Parcă săptămâna trecută numai ce spuneam că abandonez centrul pentru o descoperire binevenită a unor locații ce nu sunt neapărat în zona zero a Clujului. Sau în imediata ei apropiere. Și iată-ma nici o săptămână mai târziu culmea, pe Universității numărul 8 la Da Pino.

Încep să apreciez din ce în ce mai mult locurile tihnite, confortabile, primitoare. Și în care poți mânca bine, firește. Nu știu dacă e de la anotimpul prin care trecem, ori de la vârsta mea ce sigur nu dă înapoi.

Fascinația mea pentru Maroc, Turcia, Cipru și alte țări similare pornește, mai ales, de la gastronomie.De fapt, cam la ea se rezumă. Sunt absolut topită după tot ceea ce le este specific, fie că vorbim de gustări, supe, feluri principale, deserturi, condimente. Și maniera în care sunt prezentate e cuceritoare. Sau cel puțin pe mine m-a cucerit. Ideea de a mânca este precum un ritual.