VENIT, VĂZUT… SCRIS

Unele locuri sunt cu stare de bine, cu poveste, cu și pentru atmosferă. Dacă se întâmplă să rezonezi cu el.

Astăzi voi schimba puțin registrul scrierilor. Sau cel puțin maniera în care am ales ca firul poveștii să fie depănat. Astăzi nu voi mai scrie impresii personale, trage linii, genera rezumate ori concluzii de vreun fel. Voi relata o experiență și atât.

Uneori se întâmplă ca ambianța unui loc în care ajung să îl facă memorabil; alteori serviciile sunt cele după care mă topesc; sau poate în anumite cazuri mâncarea e atât de specială încât alte mici neajunsuri sunt trecute cu vederea. Foarte rar am ocazia să îmi petrec timpul într-o locație ce le are pe toate. Iar asta nu e prea îmbucurător. Spre exemplu, nu țin minte să fi mâncat vreodată ceva cu adevărat memorabil în locul în care am ajuns pentru masa de prânz într-o luni.

Oricât de mult mi-ar plăcea Clujul și m-ar încânta socializarea în frumoasa urbe, duminica seara nu obișnuiesc să ies; o o stare de fapt ce s-a împământenit. Se mai întâmplă însă ca unele duminici să fie altfel. Adică încă de dimineață îmi tot dă târcoale dorința de a mânca „ceva bun”.

Cum vă place? Nu comedia cu același titlu scrisă de William Shakespeare. Încă nu am început să scriu despre cărți. Ci, busuiocul; acea minunată plantă condiment. Cum vă place? Eu îl ador; e nelipsit din casa mea, îl folosesc cam la orice, de multe ori cam abuzez de el. Sau cel puțin așa se întâmpla până acum câteva zile.

Cred că într-o cafenea Meron am intrat pentru întâia oară chiar înainte de a le trece pragul celor de la Roots. Deci pot spune că în materie de cafea de specialitate ei sunt „my first”. Era vorba de cafeneaua de pe Napoca, singura la acea vreme și știu că mi-au atras atenția niște detalii legate de design. Așa am fost convinsă să intru.

Am prieteni care spun că lunea parcă nici iarba nu crește; că e mereu greu să începi o nouă săptămână, că parcă ar fi mai bine ideea de week-end prelungit, că ce smart sunt italienii deoarece și-au făcut din mohorâta zi de luni un motiv în plus de relaxare decretând-o liberă. Și tot așa plângerile legate de această primă zi a săptămânii vin în torent. E un fel de Cenușăreasă: puțin agreată și în permanență e cineva cu gura pe ea.

Cred că în curând voi începe să aleg pe categorii. Și din categorii. Da, ați citit foarte bine!

Piața Muzeului… un loc cu o magie aparte în Cluj, ce știe să te cucerească iremediabil, te atrage, încântă, farmecă.

Pastele… eterna încântare, fascinație dusă până spre obsesie a copiilor. Sau cel puțin așa se întâmplă în cazul nostru.

Da, sunt printre aceia care consideră că modul în care ne prezentăm contează, că maniera în care alegem să ambalăm un cadou e esențială, că decorul în care ne desfătam gastronomic poate face diferența între o experiență desăvârșită sau una extrem de comună.

„Dor de origini românești”… cuvinte ce spun atât de mult, care promit să ofere senzații, trăiri, gusturi cu aromă și savoare de demult. Esența unui loc ce se vrea, măcar gastronomic, o retragere din cotidianul tumultuos, acaparator, consumator de resurse de orice fel și o deschidere către bun, curat, așezat.

Plouă…de atâta amar de zile încât parcă nici nu îmi mai amintesc când a început. Sau când am avut ultima dată o zi doar cu soare.

De un oraș te poți bucura și mai mult descoperindu-l, de preferință, la pas și experimentând alături de el la intensitate maximă. Iar Clujul e încântător în astfel de ipostaze! Într-o incursiune de acest fel, dintr-o zi călduroasă de august, mi-a atras atenția un loc, abia deschis căci nu era familiar vederii mele…

Fine dining, casual dining, premium casual, family style, ori poate nouvelle cuisine, haute cuisine..și lista poate continua. Sunt multiple variante, nenumărate opinii, așteptări, discuții despre cum ar trebui să fie, ce să ofere, cum să ne încânte diversele restaurante și ale lor meniuri. Și, printre toate aceste întrebări, un singur lucru e cert…