De un oraș te poți bucura și mai mult descoperindu-l, de preferință la pas, și experimentând alături de el la intensitate maximă. Iar Clujul e încântător în astfel de ipostaze! Într-o incursiune de acest fel, dintr-o zi călduroasă de august, mi-a atras atenția un loc abia deschis căci nu era familiar vederii mele. Două scaune de o parte și alta a unei uși încadrau un meniu ce parcă te chema să vii să îl citești. Măcar atât, în primă fază. Nu puteam rezista tentației și doar după câteva priviri aruncate decizia era luată: era absolut necesar să testez locul. Lucru pe care l-am și făcut; am revenit, în două rânduri și am fost cucerită. Decorul, ambianța, serviciile, mâncarea; totul atât cât trebuia pentru a te determina să te întorci, să îți dorești să îl descoperi și mai bine. Serile de vineri cu muzica jazz live, mâncare delicioasă și un pahar de vin sau câte consideră fiecare că ar fi potrivite, împreună sunt absolut magice. Când părăsești locația, deși îți e teribil de greu să faci asta, nu doar satisfacția gastronomică e pe deplin resimțită dar și experienta sufletească e una pe măsură. O încântare a simțurilor. Ambele experiențe au fost atât de plăcute din toate punctele de vedere încât Bistro 1568 a intrat direct în topul preferințelor mele și îl recomandam cu drag celor ce își doreau o experiență culinară aparte.
Acesta a fost și motivul pentru care atunci când, într-o vineri, întâlnindu-mă cu un amic cu scopul explicit de a servi masa de prânz împreună, am ales fără tăgadă restaurantul de pe Bulevardul 21 Decembrie. O căldură neobișnuită pentru un 1 iunie de Cluj, ora amiezii, după ce întreaga dimineață participasem la diverse activități dedicate zilei copilului cu fel de fel de animale, aglomerație, pictură pe față, copii mulți. Și nu doar din aceia mulțumiți, cu glasuri cristaline și într-o stare de fericire. Scenariul atât de prezent în viata adulților posesori de odrasle iubite. Și cam așa se anunța întreaga zi. Dar, printr-un noroc nesperat providența mi-a zâmbit și, ca prin minune, a doua jumătate a zilei mi s-a eliberat.

Două fațete total diferite ale aceluiași loc

Și uite așa, iată-ne pătrunzând din dogoarea străzii și agitația unui oraș invadat la propriu de copii de toate vârstele, în umbra îmbietoare și atmosfera atât de pașnică a bistroului. O rupere totală de ritm, doar două mese ocupate, o muzică în surdină ce învăluia locul; premisele unei ieșiri reușite erau deja acolo. Am fi putut alege o masă drăguță căci posibilitățile erau îndestulătoare dar în acel moment o întrebare ne-a încolțit în minte: oare terasă nu aveți? Răspunsul afirmativ ne-a adus zâmbetele pe buze și îndrumați cu amabilitate am pornit spre locul dorit. După cum aminteam, designul interior al bistroului este surprinzător de plăcut, o combinație de elemente diverse; există culoare dată în special de corpurile de iluminat atât de altfel ca aspect, ori de albastrul electrizant al scaunelor, atenție la detalii, lucruri bine alese și puse acolo unde trebuie. Starea de relaxare este garantată și face ca locul să intre în categoria spatiilor din care nu te-ai lăsa dus căci sigur mai găsești o poveste de depănat. Oarecum extrapolând, te gândești că terasa unui local trebuie să fie în deplină rezonanță cu interiorul. Nu identic din perspectiva aspectului, dar să îți ofere aceleași trăiri, să simți cu adevărat că ești în același loc, bineînțeles adaptat ideii de exterior. Ei bine, uite că lucrurile nu stau deloc așa. Terasa despre care vorbim acum parcă e apărută din alt scenariu, fără nici o legătură cu restul personajelor, exceptând numele, o soră și mai sărăcăcioasă, și mai urâțică și evident care, din păcate, nu pune deloc preț pe aspect. Parcă fusese deschisă în pripă, nepregătită încă pentru oaspeți, cu detalii ale muncii administrative ce-ți furau ochii: scaune depozitate unele peste altele pe una din laturi, o căldare părăsită de mopul ce o ajuta la curățenie acum se bucura de clipe de răgaz, un ventilator cam trist își aștepta rândul să fie folosit când căldura urma să își facă de cap. Firește, a mânca pe terasă nu este din foarte multe puncte de vedere același lucru cu varianta de interior, dar discrepanța nu trebuie să fie atât de mare. Sunt terase atât de bine gândite, uneori într-o manieră simplistă, dar totuși atât de șarmante încât să nu îți mai vină să pleci. Nu era cazul aici. Am rămas totuși pentru că era ocazia de a explora pe deplin, sub toate aspectele un loc despre care mereu am vorbit la superlativ. Și ne mai era și foame, teribil de foame.
Am ales o masă ce ne putea oferi amândurora umbră și care era înveselită de prezența unei plante de rozmarin; păcat că era așezată într-un ghiveci de plastic dintre cele mai ieftine și în cea mai anostă culoare. Fără să vrei în acel moment te întrebai de ce trebuie să fie așa mare diferență din perspectiva ambianței între cei care aleg să mănânce în restaurant și cei de pe terasă; cum și de ce să îți tratezi oaspeții atât de inegal. Aș vrea să îi contrazic pe cei ce vor spune că mergi într-un restaurant pentru mâncare și nu pentru cum arată terasa, sau pentru cât de amabil e personalul, sau pentru atmosferă. Tocmai aceasta e ideea: mergi să mănânci în oraș pentru tot ceea ce aduce acest concept. Bucate alese, servicii, decor, atmosferă. Trebuie să învățăm să cerem tot, să nu ne mulțumim cu frânturi, să avem parte de experiențe complete.

Servicii de calitate

Personalul însă, la fel de amabil și prezent, căci la scurt timp ne-au fost aduse meniurile, de către un domn zâmbitor, cu un zâmbet de factură naturală, nicidecum impus de fișa postului. Întotdeauna cei de la Bistro 1568 au știut să te facă să te simți binevenit, mereu sunt extrem de atenți sub forma unei prezențe discretă dar la îndemână. Fiind vineri se putea comanda meniul zilei; cum supa oferită era o noutate pentru mine, supă rece de căpșuni, din dorința de a-mi face hatârul companionul meu a optat pentru această variantă. Vedeți de ce e atât de important să alegi bine de tot cu cine te însoțești la masă?! Foarte îndrăznețe alegerile din meniul acelei zile căci suavul, delicatul și ineditul primului fel era urmat de hotărârea, îndârjirea și pământescul dat de o mâncare de fasole cu cârnați prăjiți. Mie mi-a făcut cu ochiul un fel principal din meniul a la carte: ficat de vită la grătar cu bacon crocant și sos brun, rădăcinoase din cuptor și cartofi piure. Și ca să v-o spun pe cea dreaptă, alegerea fusese de ceva vreme făcută: pentru acel ficat mă pornisem într-acolo. Ne-am gândit că li s-ar potrivi foarte bine compania a două pahare de rose, unul autohton și celălalt din podgoriile țării vecine, Ungaria. Nu am reușit să schimbăm prea multe vorbe căci băuturile comandate au și sosit, ispititoare, în nuanțe calde și după prima sorbitură ni s-a confirmat alegerea inspirată: vinuri numai bune pentru acel moment al zilei, răcoroase, ușor parfumate. Și care parcă ațâțau și mai tare senzația de foame.

Mâncare gustoasă, prezentare nu prea aleasă

La fel de repede a fost adusă și supa rece a cărei prezență, personal, nu m-a încântat. Poate pentru că fără să vreau am remarcat cum pe partea dinspre mine a castronului, în exterior, trona, de sus pana jos, o urmă roz a supei ce dorise cu ardoare să depășească limitele impuse de îmbrățișarea castronului. Castron ce semăna extrem de mult cu cele în care ni se servea ciorba în concediile de pe litoralul românesc, la hotelul restaurantului unde eram cazați undeva prin anii 80 și. Ceva. Păi da, cam de pe atunci mi-s, din vremuri ce deja sunt uitate prin file de istorie! Acele castroane mi s-au întipărit așa bine în minte pentru că erau coșmarul concediilor, eu nefiind vreo gurmandă de mică; dimpotrivă, orice îmbucătură, sorbitură era o luptă teribilă. Revenind la ziua de vineri, impactul vizual a fost în egală măsură deranjat datorită faptului că pe toată suprafața supei erau prezente, în număr mare și de consistențe variate, urme albe ca și cum dresul, omogenizarea produsului final nu ar fi ieșit așa cum trebuia. Cât despre gust, nu era ceva ce aș fi ales eu, nu mi se potrivea în vreun fel; știu, asta nu are nici cea mai mică legătură cu maniera de a găti ori cu calitatea preparatului respectiv. Totuși, am înțeles din perspectiva cuiva care a mai încercat acest tip de supă că cea tocmai servită nu era neapărat cea mai bună variantă.
Eu îmi așteptam cu nerăbdare delicatesa din care urma să mă înfrupt, să îi percep textura și toată simfonia de gusturi și arome. Și uite cum devine dificil să scriu! Așteptarea nu a fost lungă; din fericire.
Mai avusesem ocazia să degust acest preparat care mă cucerise prin maniera în care era pregătit ficatul: tăiat într-o felie mare, îndestulătoare, subțire, dar nu foarte pentru a nu fi uscat, ci potrivită pentru ca la finalul aventurii pregătitului să fie pătruns cât trebuie, bine făcut, și totuși să își păstreze aroma și acel gust inconfundabil. Un piure de cartofi, cu un gust dulce, ușor, lejer, în care domina cartoful și nimic altceva, pe care era aruncată în cel mai dezinvolt și bun mod cu putință, o felie de bacon. Dar nu așa simplu, ci trecut puțin printr-o undă perpelitoare de foc ce îi scosese și mai bine la lumină savoarea dată de combinația dintre carnea crocantă, ce îți dă senzația că se sparge în mii de bucățele savuroase și textura unsuroasă, cremoasă, fină a stratului de grăsime. Lângă, îmbietoare și arătoase, abia scoase din cuptor, dulci, ușor parfumate dar potrivit de ferme, stăteau bucăți mititele de rădăcinoase. O combinație în care gusturile se completau pe deplin, și ce făceau ca fiecare înghițitură să te îmbie să o dorești pe următoarea. Și prezentarea era gândită extrem de cuceritor; deși ingrediente multe fac deliciul acestui fel, dispunerea lor era aerisită, ușor artistică, plăcută privirii.
Cam aceleași senzații speram să trăiesc și acum. Doar că de data aceasta componentele păreau puțin înghesuite pe farfurie, ca și cum nu își găseau locul una din pricina celeilalte, ficatul era într-o felie groasă, ce nu reușise să se lase întru totul doborâtă de dogoarea focului, motiv pentru care rezultatul final era doar medium done, nu foarte estetic. Mâncarea a fost bună, gustoasă, doar ca i-a lipsit acel ceva ce face diferența între o mâncare gătită acasă și cea de restaurant, acea finețe, acel rafinament al gustului și, mai ales, al prezentării cu care Bistro 1568 mă captiva de fiecare dată.
Am testat și cel de-al doilea fel principal, o fasole din boabe ochioase, mari, cărnoase, pe care stătea cumințel, bine ales și rumenit un cârnat abia scos din tăvălirea în ulei de care avusese parte. Bun era, sățios și cu o senzație onctuoasă. La meniu a fost adusă o prăjitură dintr-un blat pe baza de cacao, o cremă albă de brânză învelite cu un strat subțire cu textură gelatinoasă de un galben fascinant. Din păcate, a fost una dintre cele mai acre creme de brânză pe care le-am testat și care reușea sa strice întreg ansamblul; era total acaparator, nu lăsa loc de altceva. A fost o variantă aspectuoasă, dar cam atât.
Serviciile au rămas la fel de bune până la final, solicitându-ni-se mereu părerea despre cum fuseseră preparatele, zâmbetul fiind tot la locul lui, ca și promptitudinea. Nota a venit repejor, am achitat și am decis să mergem pentru că nu mai aveam motive de a poposi.
Am părăsit incinta terasei încă urmărită de ideea că poate am fi fost mult mai inspirați să rămânem în interior. Sau poate nu?! La urma urmei poți spune că ajungi să cunoști cu adevărat un loc doar după ce i-ai explorat toate fațetele. Și cine știe, poate nici chiar atunci.