Nu i-am găsit ușor. E drept. Poate în mod normal aș fi renunțat și nu aș fi luat a doua oară la rând, număr cu număr, strada Potaissa în găsirea acelui 10. Oricât de dragă mi-ar fi mie strada cu pricina. Căci o ador, pur și simplu! Dar asta-i o altă poveste. Atunci însă, o foame intensă, devoratoare de gândire rațională, și vreo 8 kilometri bătuți pe jos, plus o urcare pe Cetățuie, m-au fortuit să insist. Aveam nevoie de înviorare. Iar când ești gurmand, doar mâncarea te poate scoate din așa necaz.

Cine e?

După ce străbați cocheta curte interioară a adresei de pe strada din piatră, pătrunzi într-un spațiu asemeni unei oaze; e ca o rupere de contextul cotidian. Lași orice altceva în urmă și te bucuri. Zona de primire – cum am ales să îi spun – deși decorată minimalist, cu alegeri destul de reci, emană căldură. Oarecum contradictoriu, ai putea spune. Și chiar e. Dar te relaxezi instantaneu și simți deja că e de bine. Te pot aștepta trăiri faine. Un scris ca de cretă pe o mică tablă te întâmpină de bun venit: District of Toast. Every Day Toast. All Day toast. Și așa întreaga esența a locului îți e dezvăluită. Știi din start cam la ce să te aștepți și ce este DOT. Un fel de ținut al brunchului.

Ambianță ca un suflu proaspăt

Dar asta nu înseamnă că nu poți fi surprins. Nimic mai fals. Și nici nu știu despre ce să vă povestesc mai repede: meniu, decoruri, servicii. Spațiul emană prin toți porii prospețime. E ca un suflu revigorat. Natural, simplu, deloc fandosit ori „prețios”. E sincer, deschis și direct. Și e aparte. Propice ieșirilor de tot felul, singuri ori însoțiți de familie, prieteni, indiferent de momentul ales al zilei. E prietenos și relaxant.
Pereți din piatră vopsiți în alb, scaune metalice într-un design confortabil, cadre simple din fier pentru bănci și mese din lemn. Multe plante, de la cactuși mici până la cele cu adevărat impunătoare îți încântă privirile de peste tot – unele sunt chiar companie de vază la masă. Unde, alături de ele, găsești apă în sticle dolofane, pahare, tacâmuri aurii în îmbrățișarea contrastanta a unei mici găletușe negre. În tot spațiul, tandemul alb/negru este completat de verde și bej. Semeț, dar mic la stat, pe fiecare masă stă scris cu litere de o șchioapă îndemnul-rugăminte de a comanda la bar. Aici vei descoperi o sumedenie de freshuri, limonadă, pre-ambalate în mici sticle cochete, licori vibrante în culori și variate în combinații. Sau dacă ești mai temerar poți opta pentru cola de casă – da, ați citit bine – bere artizanală, vin și cocktailuri. Încă nu am testat cafeaua de specialitate, dar e un must. Mi-am propus, se va întâmpla.

Să aruncăm o privire pe meniu

Dacă tot am deschis cutia încântărilor culinare, poate e timpul să vedem cum stăm la capitolul mâncare. Cu excepția supei de usturoi, totul se bazează pe toast. E și firesc; e tărâmul lui. Preparatele au fost gândite a fi servite pe pâine cu semințe: avocado și ou poșat, omletă, humus cu păstrăv afumat, brânză cu ciuperci, pulled pork, rață și curcan, brânză de caju și morcovi afumați. Extrem de îmbietoare doar cât le pronunți denumirea. Ingrediente la care tânjești instantaneu și unele de ele cu drag de producători locali: ouă de la găini crescute la sol, brânză de Țaga furnizate de către cei de la Nod Verde. E de apreciat orice inițiativă de acest gen cu preocupare pentru sursa hranei noastre și cu drag de comunitate locală. Dacă poftiți la ceva dulce alegeți între french toast cu mascarpone, compot, fructe de pădure și sos de caramel, toast cu unt de arahide și ovăz cu lapte ce te duce oarecum cu gândul la copilărie. Nu foarte multe opțiuni, dar suficiente pentru a acoperi orice masă a zilei, dacă sunteți adepții toastului oricând.
Ce nu mi-a plăcut la meniu: structurarea lui. Deși e scris doar cât să încapă pe o foaie, partea a doua e destul de alambicată, fără o distincție clară a categoriilor: supă, desert ori fel principal, cu un quiche subtil rătăcit între french toast și cel cu unt de arahide. Dar te vei lumina până la urmă cu ajutorul băieților care sunt tare amabili și implicați. 
Ce am mâncat? Copila mea s-a decis pentru ceva dulce. Ceea ce nu m-a surprins. La mine s-a dovedit cu adevărat greu pentru că aș fi încercat vreo trei feluri; după îndelungi ezitări și cu regretul că nu pot comanda tot ceea ce mi-aș fi dorit, am cerut o porție de pulled pork cu pesto de sfeclă. Vroiam ceva sățios și m-a atras maniera de servire a sfeclei.

Când serviciile arată că îți pasă cu adevărat

Dacă vrei să ai senzația reală, pregnantă a faptului că ești binevenit într-un loc, mergi la DOT. Este evident că rolul lor, acela de a-ți face cât mai plăcută prezența acolo, le iese extrem de bine. Deschiderea înspre oaspeții lor e atât de mare – și firească, de altfel – încât nu doar ești servit cu drag, ci și întrebat cât de bună a fost mâncarea, dacă e nevoie să i se aducă vreo îmbunătățire. Da, sunt doar de vreo 10 zile în peisajul gastronomic clujean, dar la capitolul ospitalitate se află deja acolo unde trebuie. Chapeau bas!
Într-o competiție la capitolul culoare în prezentare, DOT ar fi printre finaliști. Farfuriile sunt încântătoare și ar face aproape orice preparat să arate fabulos. Simple în esență, dar covârșitoare în detalii. Fenomenală alegere! Ai în fața ta vibrante tablouri culinare, în nuanțe debordând de viață, veselie, atât de puternice că stârnesc nerăbdare. Îți trezesc pofta de a mânca. Iar dacă exista deja, o înzecesc.

Ce am descoperit în materie de gust?

O felie de pâine cu semințe, zdravănă ca prezență și pufoasă în textură; miez moale ca o mângâiere de copil. Din aceea de ai mânca-o goală și nu ți-ar mai veni să te oprești. Ea era baza pe care se așezase, în tihnă, un strat consistent de pesto de sfeclă. Deși atât de atrăgător în nuanța aprinsă și așteptat cu mare nerăbdare, l-am perceput puțin fad. Dar, pe de altă parte, nici sfecla nu e prea ofertantă în expresivitatea gustului. Ba e chiar liniară. Venea în completare, temerară în încercarea de a restabili echilibrul percepțiilor, carnea de porc fragedă, suculentă, în fâșii potrivite, oferind consistență și note interesante. Parmezanul ras, puternic în aroma specifică, aducea adieri de savoare. Alăturarea unui mănunchi de valeriană, verde și plină de prospețime, pe care se simțea prezența oțetului balsamic într-o măsură cumpătată a fost inspirată; astfel preparatul devenea armonios, cu gust potrivit, balansat. Originală combinație, per ansamblu.

Culoarea french toastului te acapara, farfuria arătând ca o pictură. Dar nici gustul nu era lăsat mai prejos. Pâinea în ou, bine însiropată cu compotul de mere se transforma într-o variantă a ei lejeră și tare abordabilă. Căpătase straie dulci și răcoroase. Bucăți de fructe din compot fine în textură, moi în consistență, cărnoase, aduceau bucurie percepțiilor. Însă dulcele nu avea prea mare sorți de izbândă căci fructe de pădure, mici dar dârze în senzația de acrișor, știau a-și face simțită prezența. Îi tăiau oarecum aripile, îl potoleau din avântul căpătat și astfel se îmbinau pentru un desert special. Rețetă din copilărie adusă în modernul zilelor noastre. Fiecare dumicat putea fi desăvârșit cu mascarpone cremos, fin și sos de caramel, de o consistență ca mierea, suav aducător de încântare culinară. Și acum parcă mai percep din senzațiile plăcute de atunci. Parcă m-aș mai bucura de el încă o dată.

De ce DOT?

DOT e altfel, cu o notă dominantă de prospețime și ieșire din tipar. Se adresează clar celor ce știu să-l înțeleagă și să se bucure de ceea ce are de oferit. Parcă întâlnesc din ce în ce mai multe restaurante nișate. Iar asta nu e neapărat rău căci și noi oamenii suntem atât de diferiți. Genul acela de loc pentru ținută casual, chef de petrecut timp în atmosferă relaxantă, degajată și, de ce nu, voie bună, cu ospitalitate demnă de apreciat, dar și cu surprindere culinară prin prisma ingredientelor alese și asocierilor gândite. Ca un brunch ce se desfășoară cât e ziulica de lungă. Eu voi mai merge pe la ei. Și nu doar pentru cafeaua aceea încă netestată. Am niște curiozități legate de toastul cu brânză de caju și morcovi afumați. Da, și de cel cu humus și păstrăv afumat.