Stradale

Da, sunt printre aceia care consideră că modul în care ne prezentăm contează, că maniera în care alegem să ambalăm un cadou e esențială, că decorul în care ne desfătam gastronomic poate face diferența între o experiență desăvârșită sau una extrem de comună. Și nu, nu e vorba de superficialitate sau eterna dilemă a formei fără fond; dimpotrivă, e doar căutarea permanentă a ideii de pachet complet, de experiență desăvârșită. Însă, oricât de mult l-aș iubi, trebuie să recunosc, totuși, că au fost și situații în care chiar și eu, sclava esteticului, am acceptat că acesta nu poate face totul și în nici un caz nu poate suplini alte lipsuri.
Stradale e deschis deja de ceva vreme pe plaiuri clujene și cam tot de atâta în gândurile-mi de a-l vizita. Mirajul numelui unui chef cunoscut ce se află în spatele acestui concept, marketing de produs cuceritor, îmbietor și extrem de prezent în mediul online, o locație amplasată într-o zonă puțin mai atipică, curiozitatea gastronomică, toate acestea au fost argumente suficiente pentru a mă trimite într-una din cele mai călduroase zile ale lui gustar către locul cu pricina. Atât de mare era entuziasmul încât nici cele aproape 35 de grade nu mi-au putut domoli determinarea ca într-o joi să servesc prânzul acolo. Altfel, cum s-ar putea explica faptul că în jurul orei 12 când soarele dogorea cum știa mai bine și toți fugeau din calea-i adăpostindu-se în locuri umbroase, eu rezistam cu stoicism pentru a surprinde locația în fotografii cât mai grăitoare, chiar și din exterior.

O ambianță fascinantă ca de poveste bine spusă

Ora aleasa s-a dovedit a fi una de vârf, pesemne coincidea cu pauza de prânz a celor ce lucrau în clădirile de birouri din jur și era mare zarvă: unii comandau de mâncare, alții plăteau și cei mai norocoși deja se înfruptau din felurile alese. Cu toată aglomerația și agitația aferentă era imposibil să nu remarci frumusețea locului: încântător, „viu”, vesel, colorat, divers, o combinație de elemente pe care poate nici nu te-ai fi gândit să le asociezi, contrastante, din lumi diferite, dar care aici dădeau un farmec aparte și erau componente ale unei povești fabuloase. Culoare, diversitate, inspirație și imaginație. Scaune, fie cu spătar, fie de bar în niște nuanțe cu adevărat ochioase țineau companie unor mese beige, unele mai mici, altele mai mari ce forțau spre socializare, alăturând oameni care poate chiar nu se cunoșteau. Mobilier cu aspect vintage, dar și zone cu rafturi metalice ori din lemn, sfeșnice elegante, multe flori în ghivece, pe alocuri lemne frumos tăiate și stivuite, canapele elegante, măști de inspirație tribală și abajururi ce mă duceau cu gândul la Marocul atât de drag sufletului meu. Aș putea să vă tot povestesc despre cum arată locul căci în fiecare secundă privirea îmi era furată, încântată de un alt detaliu surprinzător: un instrument muzical maxi, o mașină de tocat carnea din vremurile bunicilor – deși pun pariu că și acum mai pot fi găsite prin casele unora dintre noi – borcane cu murături apetisante, saci de cafea, cărți. Măcar pentru felul în care este gândit vizual și tot ar trebui să le treceți pragul la un moment dat. Pentru mine au fost o surpriză extrem de plăcută la acest capitol.

Servirea e în mâinile tale, zâmbetele sunt din partea casei

Nu este locul în care să fiți serviți a la carte, dacă Ia asta vă gândeați. Aici inițiativa vă aparține în totalitate. Niște tăvi albe, simple vă vor ajuta în acest demers, iar din sertarele întredeschise ale unui mobilier de mai toată frumusețea și autenticitatea, tacâmurile abia așteaptă să fie luate. Frumos desenat cu creta stă deasupra pe o tablă meniul zilei, gândit atât pentru vegetarieni cât și pentru ceilalți gurmanzi. Dacă nu reușește să vă convingă ceva din cele două meniuri, aveți posibilitatea de a face alte alegeri, căci în fiecare zi se gătesc mai multe feluri de mâncare. Ceva tot trebuie să găsiți pe gustul vostru. Mâncarea este servită în veselă metalică, ceea ce îi poate nemulțumi pe unii, dar mie mi-a produs reală încântare. Era ca și cum o latură melancolică a fost atinsă deși, nici în prea multe tabere nu am fost în vremea copilăriei și nici amintiri concrete legate de situații ce implicau astfel de detalii nu am. Dar cu toate acestea, acele mici vase roșii reușeau să facă parte din povestea acelui loc, întrebându-te oare cum urma să mai fii surprins. După ce mâinile iscusite – și „îmbrăcate” cu mănuși – ale personalului îți pun porții îndestulătoare, asezonate și cu câteva zâmbete, treci repejor la zona în care plătești ceea ce ai comandat și tot acolo îți poți alege ceva de băut. Apoi, clipa desfătării e tare aproape, căci trebuie doar să îți alegi un loc unde să poposești ori te așezi la voia întâmplării unde mai e vreunul liber.

Desfătate ne vor fi oare gusturile?

Ciorba rădăuțeană ce făcea parte din meniul acelei zile a fost cea mai bună mâncată vreodată. Atât de bună încât după prima înghițitură nu m-am putut abține și i-am scris unui amic pentru a-i descrie senzații. Aspectul era unul îmbietor ce mă ducea cu gândul la ciorbele bunicii, fiind deopotrivă albă de la dresul potolit, cumpătat, dar îndestulător cu smântână delicioasă, dar și de un galben apetisant cu mici steluțe de grăsime ce parcă te și făceau să vezi puiul rotofei, hrănit cum se cuvine, ce stătuse la baza gătitului acelei zame. Ici-colo, frânturi de pătrunjel verde tăiat, desăvârșeau imaginea din castronul de tablă roșie. Iar când gustai, erai instantaneu cucerit; printre bucățile de pui și legume potrivit tăiate, întâlneai rondele de ardei iute, și nu puține, pe care dacă alegeai să le fărâmițezi îți răspundeau de îndată pișcător, destul de aprig, dar nu într-atât de pornit încât să nu încerci și a doua oară. Era special adus pentru a rupe dulcele ciorbei și se potrivea de minune cu usturoiul folosit la rându-i din belșug, care nu doar mirosea divin, ci și îmbogățea savoarea cum numai o astfel de prezență o poate face. Acea ciorbă a fost cu adevărat o desfătare.

Cele mai mari boabe de fasole albă pe care le-am văzut până acum erau elementul de bază al felului principal, căci fasole cu ciolan venea în completarea meniului. Le țineau companie două bucăți de carne, bine gătite, ce trecuseră prin pârpălirea focului și căpătaseră culori maro-roșietice apetisante. Un mijloc fraged, moale, suculent, așa cum se cuvine, cu o ușoară crustă de grăsime care cedase pe alocuri insistențelor focului pentru o potențare a gustului, cu margini crocante, ușor prea făcute, dar deopotrivă delicioase. Cu toate acestea, a doua oară nu aș mai face această alegere căci mâncarea era un pic prea sărată, iar elementele componente parcă nu se legau prea bine, nici sosul aferent nefiind de un prea mare folos. Un fel bun, vizual atrăgător, dar care nu reușea să se remarce prin ceva anume, și nici să te îmbie pentru o următoare degustare. După măiestria cu care a fost pregătită ciorba, fasolea venea ca o companie mai puțin atractivă, căreia îi lipsea personalitatea specifică unui astfel de preparat.

E timpul să apreciem ceea ce am primit

Spațiul are undeva în lateral o zonă gândită asemenea unei mici cafenele/cofetării, cu servire separată, unde poți opta pentru ceva răcoritor, diverse sortimente de cafea și câteva dulciuri. O amenajare boemă, ușor pretențioasă, ruptă ca și aspect de tot ce e în jur și, totuși, acolo, binevenită. Mă retrăsesem cu gândul de a-mi prelungi șederea cu un desert și o cafea. O așteptare puțin cam îndelungată pentru a fi servită căci nu era nimeni prin preajmă; am profitat de răgaz pentru a mă decide ce anume să aleg și cum la capitolul deserturi nu-mi făcea ceva cu ochiul am comandat un flat white și un mellow apple – dorisem orange dar mi s-a spus că nu aveau la rece. Din păcate, cafeaua s-a dovedit a fi mai degrabă un latte, și acela destul de slab, care nu impresiona cu ceva. O cafea mai mult decât banală. Am decis că e vremea să plec; în jur atmosfera se mai calmase, doar câteva mese mai erau ocupate semn că ora de vârf trecuse. Era o liniște binevenită după tot vacarmul de mai devreme. Relaxarea se vedea și pe chipul angajaților care sunt amabili, zâmbitori însă neimplicați, destul de reci, fără vreo apropiere în relația cu clienții. Deși, trebuie să recunosc, nu e puțin lucru să ai de a face, zi de zi, cu atâția oameni înfometați. Serviciul de auto-servire este foarte bine pus la punct, găsești în permanentă ceea ce ai nevoie fără vreun efort prea mare. Prețurile sunt undeva peste medie iar asta se simte mai ales dacă nu optezi pentru meniu ci îți încropești tu prânzul după preferințele de moment. La zona de cafenea sunt cam piperate dacă e să mă gândesc doar la faptul că pe un flat, care nu avea deloc legătură cu conceptul în sine, am plătit la fel de mult ca într-o locație de specialitate.
Cu greu am luat inițiativa despărțirii de locul cu pricina. Și nu neapărat din cauza căldurii dogoritoare în care urma să merg, ci mai ales pentru că aș fi vrut să mă mai pot bucura de ambianță. Dacă vreți să vă convingeți îi găsiți pe strada Someșului numărul 14, în timpul săptămânii până la ora 17. În cazul meu este evident: esteticul Stradale mi-a rămas în suflet.