Febra sărbătorilor de iarnă deja ne-a cuprins. Se simte peste tot agitația specifică de parcă au intrat zilele în sac și timpul vrea să ne facă în ciudă cu trecerea mult prea rapidă; deopotrivă ne cuprinde o relaxare aparte și suntem copleșiți de bucuria din suflet pentru că urmează poate cea mai frumoasă perioadă din an. Răgaz, introspecție, tihnă. Pe toate le primim de vrem a le accepta.

Am crescut cu pâine făcută în casă. Era nelipsită. Nu dintr-un moft, trend ori ceva similar. Ci din necesitate. La acea vreme nici prin cap nu-mi trecea că e vorba de pâine artizanală. Ori că i s-ar spune așa. Era firescul. Treptat a dispărut. Am devenit mai lipsiți de timp, poate.

Deserturile, această reală nebunie a gustului și plăcere a simțurilor, trebuie să spună poveste ori să transmită gust? Să fie formă sau fond? Să ne acapareze vizual ori să genereze dependență în urma degustării? Ideal, câte puțin din toate.

Uneori cauți spații mici. Locuri care să îți dea senzația de apropiere, cald; asemeni unei îmbrățișări. Sunt zile în care ai nevoie de astfel de tratament. Un zâmbet cald, o sclipire de bucurie că ai trecut pragul unei locații, sentimentul că ești binevenit. Astfel ești întâmpinat de obicei în micile businessuri aflate la început. Se vede cu ochiul liber. Dar mai ales, se simte. În atitudine, în disponibilitate. E ca un fel de ospitalitate la superlativ. Invers proporțională cu dimensiunea locului.

Povestea de astăzi este despre cum o mână de mălai se poate transforma în reală desfătare culinară. E ca o incursiune în culturi și abordări gastronomice diferite, pornind de la același ingredient. Vom spulbera mituri și vom lămuri , sper că definitiv, ce reprezintă fiecare dintre minunatele preparate.