Pizzeria Spaghetteria Napoli Centrale

Cea mai bună pizza mâncată de mine până acum a fost în Amsterdam. Neașteptat, așa-i? Dar pe de altă parte cam așa se întâmplă cu toate lucrurile bune: apar pe nepusă masă, în circumstanțe aparte, chiar atunci când poate speri cel mai puțin. Însă, aceasta e o cu totul altă poveste. Cine știe, poate o depănăm altă dată pe îndelete…
Cred că puțini sunt oamenii cărora să nu le placă pastele sau pizza dacă e să ne referim la cele mai de notorietate produse ale bucătăriei italiene. Poate și mai puțini sunt cei care știu că pizza nu își are originea în Italia așa cum ne-am fi așteptat; sau, cel puțin, acest lucru nu poate fi certificat. Italienii însă au reușit cu pricepere, inspirație și imaginație să ducă rețetele pentru acest produs până aproape de desăvârșire astfel încât aproape se identifică cu el. Paste, pizza, chiar și lasagna găsim în multe dintre restaurantele în care mergem; le putem pregăti cu ușurință chiar și acasă. Dar totuși, puține sunt locurile în care produsul servit să ne încânte cu adevărat.

Grădină de vară pentru relaxare totală

De patru ori le am trecut pragul celor de la Pizzeria Spaghetteria Napoli Centrale. O fi mult, o fi puțin?! Tot ce știu însă e că au fost suficiente incursiuni pentru a prinde esența locului. Căci de fiecare dată experiența a fost similară. Vara terasa este o oază de bine și liniște, ruptă de agitația unui oraș mare, deși localizată chiar în centrul lui, pe strada Dobrogeanu Gherea nr.17. Grădina spațioasă a unei case impozante a prins viață și s-a „deghizat” în terasă. Multă vegetație, pomi cu umbră deasă, viță de vie, arbuști, tufișuri și flori de tot felul, un podeț pe sub care trece susurând vesel un firicel de apă. Pentru zilele toride de vară se dovedește a fi un binevenit loc de respiro, înveselit de nuanța bleu ciel și portocaliu a scaunelor și meselor. Natural, simplu; ca o grădină îmbrăcată în cele mai bune straie de vară. Spațiul îți dă și o senzație de familiar, intim și multă relaxare; ca atunci când ești invitat acasă la niște prieteni. Și este suficient de mare ca în cazul în care ești însoțit de copii mai aventuroși, aceștia să poată explora fără a-i deranja pe ceilalți. Dublă relaxare, am putea spune. Pentru atmosferă și senzațiile generate la acest capitol, Napoli Centrale are cu siguranță un plus.

Serviciile te pot duce înspre înalt. Ori arunca în abis. 

Experiențele prin restaurantele din urbea transilvăneană – și nu numai – mi-au arătat cu vârf și îndesat că serviciile sunt un adevărat călcâi a lui Ahile. Ele pot face diferența între a mai reveni sau nu, între a avea o experiență cu adevărat plăcută sau una mediocră. Oricât de bună ar fi mâncarea sau apropiată sufletului tău atmosfera, serviciile te pot arunca în abis dacă nu sunt ceea ce trebuie. E o realitate. Iar la Napoli Centrale acest capitol ține de… noroc. Poți avea șansa să ai de-a face cu personal amabil, deschis, apropiat, cu vizibil simț al umorului, ce te servește cu reală plăcere și care generează o stare de bine, asemeni unei gazde cum se cuvine. Atent la nevoile tale și dispus să îți facă șederea plăcută. Dar poți să te afli și în postura de a da peste cineva căruia parcă i s-au înecat corăbiile chiar în ziua cu pricina. Nici măcar cu zâmbet formal, impus de circumstanțe, schițat pe chip. Uneori parcă „ți-e teamă” să nu deranjezi cu vreo solicitare de a ta. Ori să superi într-un fel sau altul. Până acum, în această privință, scorul a fost de 2-2.

Bucătărie autentic italiană 

Meniul e o adevărată încântare italiană; denumiri sonore, melodioase a unor specialități cu influență napoletană. Pur și simplu mâncare italienească; asta găsești aici. Paste făcute în casă, simple sau umplute – tagliatelle, papardele, tortellini, cannelloni, ravioli, lasagna și multe altele; antipasti – burrata, carpaccio, prosciutto crudo e melone; pizza într-o gamă așa largă de opțiuni că îți e tare dificil să te decizi; salate, fripturi, câteva garnituri, deserturi ce variază. Pe lângă toate acestea merg de minune vinuri, albe, rose sau roșii, dar și sucuri, bere, cocktailuri. În funcție de preferințele fiecăruia. Prețurile nu sunt din acelea de speriat, dar nici foarte mici. Undeva pe la mijloc. Un desert 12 ron, pizza aleasă de noi 28 ron, melanzane alla parmigiana 32 ron, lasagna cam tot pe acolo.
Ca și prezentare este unul dintre cele mai interesante meniuri. Asemeni unui ziar, ca și dimensiune, aspect, format, nu doar că lasă la iveală felurile cu care te poți delecta dar și multe alte informații gastronomice extrem de utile. De la o mică istorie a pizza, detalii despre paste, cum să alegi vinul potrivit pentru ele, ce este burrata. Și câte și mai câte. Stârnește curiozitatea.

Lasagna a fost bună. Poate chiar printre cele mai bune de până acum. Ar putea lejer intra în categoria celor ce te fac să capitulezi. De plăcere. Cremoasă, cu textura fină dar suficient de bogată pentru a-ți oferi o mângâiere deplină a simțurilor. O combinație ideală a proporțiilor folosite, echilibrată. Gustul bogat, plin, onctuos ce îți generează senzația de atingere mătăsoasă, catifelată. Și încântare deopotrivă. Întregul fel de mâncare pur și simplu ți se topește în gură. Totul se contopește întru armonie. O recomand. Deși personal nu am degustat-o și melanzane alla parmigiana pare a fi la fel de bună.

Pentru desert însă, aș reveni oricând. Nocciola și amaretto ne-au desfătat în week-end. Și a fost tare greu să alegem căci tot ce vedeam în frigider ne fura ochii. Și ne făcea să ne topim de poftă.
Voi detalia întâlnirea cu nocciola. Te surprindea blatul, foarte bine însiropat, delicat, fin, mângâietor ca textură. Din acela de știe parcă să spună o poezie gustului, îl prinde în mrejele lui și, lovit ca de dragoste năprasnică, acesta din urmă nu va mai putea fără el. Apoi crema: suavă, mătăsoasă, potrivită în straiele de înmiresmare și îmbelșugată. Multă în prezență. Domina întregul desert ce se știa a fi atât de încântător tocmai datorită ei. Căci ea îl făcuse să devină cea mai bună variantă a lui. Îi datora totul. Însă desăvârșirea absolută venea din dichisirea finală: exteriorul căpătase note crocante și accente vibrante, puternice, de la puzderia de nuci, apetisante, dârze în gust și arome. Se îmbinau perfect cu sosul de caramel și crema fină, iar când le lua avântul de cât de minunate sunt, blatul știa a le trezi la realitate. Le cam strunea pentru echilibrul gustului. M-a dus oarecum cu gândul la una din puținele prăjituri ale copilăriei mele: însiropata savarină. Și la momentele de fericire pe care știa a le încropi. Trăirile pe care le-a generat au fost oarecum similare cu cele de atunci. Căci au rămas extrem de bine amprentate în memoria sufletului dar, mai ales, a gustului.
O prăjitură cu adevărat desfătătoare, cremoasă, ca o binemeritată recompensă. Cu statut ca de dulce pregătit în casă. Dar nu oricum, ci cu mare migală și drag de cei cărora le era destinat. Minunată, copleșitoare!

Napoli Centrale este o incursiune în savorile gastronomiei italiene. Cu oarecare note personale. Și are o terasă minunată, ideală pentru zilele caniculare când nu știm cum să ne mai pitim de dragostea prea aprinsă a soarelui pentru noi. Căci uneori se pricepe de minune în a fi sufocant. Îți aduce liniștea, relaxarea mult dorite. Și stare de bine. Asemeni unei oaze, e ca un moment de respiro. E ideală pentru stat și depănat povești. Îți poți însoți popasul cu un preparat inspirat ales, un desert sau un pahar cu vin, adică exact elementele suficiente pentru o ieșire plăcută în oraș.