Un dulce de la Vlad Mureșan

Deserturile, teribilă nebunie a gustului și plăcere a simțurilor, trebuie să spună poveste ori să transmită gust? Să fie formă sau fond? Să ne acapareze vizual ori să genereze dependență în urma degustării? Ideal, câte puțin din toate. Și, mai ales, trebuie să reușească cumva să devină memorabile. Să iasă din prăfuirea anonimatului. Să te copleșească într-atât cu aspect, arome, texturi, consistență, încât să te declari subjugat. Să îți fie acel moft, acea vinovată plăcere pe care să nu ți-o poți refuza. Delectare, încântare, de ce nu, surprindere. Alint, răsfăț ori detaliu ce îți poate ridica starea de spirit.

Subtilitate ca notă dominantă a unui desert

Mereu am considerat dulciurile un călcâi a lui Ahile. Pe cât de mult le ador, pe într-atât îmi dau seama că nu e la îndemâna oricui să le stăpânească. Deserturi găsești cu duiumul, dar cele ce reușesc să fie duse înspre delicatese sunt atât de rare. Trebuie să fii un adevărat artizan pentru a le scoate din anonimat și a le face remarcate. Și remarcabile.
Despre Un dulce de la Vlad Mureșan nu-i ușor să scrii. Nu pentru că nu ai găsi resurse în tolba de cuvinte. Ci pentru că ești copleșit de teama omiterii. Sau a neaflării termenilor care să redea aidoma gama de trăiri pe care aceste dulciuri ți le generează. Dacă ar fi să găsesc un singur cuvânt care să le definească, acesta ar fi „subtil”. Sunt elegante, dominate de un rafinament aparte. Și deopotrivă complexe. Ca și în cazul eleganței clasice reprezintă un cumul de atribute desăvârșite. O acumulare de esențe aparte: farmec, dar și cunoaștere, aspect, dar și gust. Sunt complete. Acum să nu faceți greșeala imensă de a  le lua subtilitatea ca pe o formă de slăbiciune. Dimpotrivă. E atuul lor. unde mai pui că ea nu știrbește în vreun fel din îndrăzneală gustului și tăria aromelor.

Povești ce îmbracă forma răsfățului

Fiecare în sine este o poveste. Aparte, unică, deopotrivă complexă; ce stârnește imaginația. Și aduce trăiri noi, intense; percepții uimitoare. Nu sunt la întâmplare, ci parte a unei lumi fascinante. Meșteșugite atent, cu pasiune, dar mai ales cu un scop. Să devină un fel de mesageri, bine dichisiți, ai gustului aparte. Menite să te poarte în călătorii fascinante, în locuri aflate la mii de kilometri depărtare, pe tărâmuri noi la care poate doar ai visat, cu tente exotice și atât de altfel față de cum poate ești obișnuit. Frântură din ele. Asta sunt. Și cât de bine reușesc să te transpună acolo prin ingrediente variate: ceai negru, matcha, cardamom, fistic, susan, lime, portocale, sofran, fructul pasiunii, curmale, scorțișoară. Însă nu sunt lăsate la o parte nici cele neaoșe: roșcove, dovleac, afine, zmeură, coacăze, vișine. Și nelipsita ciocolată. Ea este dulcele liant al tuturor, nelipsită și înrobitoare prezență.

Când te afli în fața vitrinei de pe strada Emil Isac nr. 1 ești copleșit. Pus în reală încurcătură căci nu știi ce să alegi. Pe toate le-ai lua, dar varii considerente nu îți permit. Poate într-o lume a viselor împlinte, da! Și parcă nu ai vrea să pui monopol pe toată atenția, timpul, disponibilitatea celui aflat în spatele vitrinei. Oricât de amabil ar fi, zâmbitor și dispus să îți povestească despre toate ingredientele. Ce sunt sau nu vizibile ochiului. Iar trebuie să te hotărăști…
Mi-a luat ceva până să mă decid. Dar alegerile s-au dovedit fenomenale: mascarpone cu fructe de sezon, Douchka, brioșă cu mascarpone. Deși, nu cred că ai putea da greș oricare ți-ar fi opțiunea.

Douchka

Uitându-mă la ea, gândul îmi zboară instantaneu la planete. Univers magic și atât de fascinant. Iscoditor al minții. După momente întregi de admirat, într-un final, îți faci curaj și te îndupleci să îi strici frumoasa dichiseală. Iar gustul îți e pe deplin recunoscător. Te bucuri de așa inițiativă căci descoperi abundența unei texturi extrem de fină, cremoasă. Oarecum divină. Delicatețea e un alt atribut copleșitor al acestor deserturi. Atingerea cerului gurii e ca o mătăsoasă mângâiere, suavă, drăgăstoasă. Încântătoare de-a dreptul. De parcă tot ce e mai fin s-a strâns în această prăjitură.
Se simte pregnant aroma ciocolatei negre căci boaba de cacao știe să fie puternică. Dar nu amară. Ci proaspătă, neșovăitoare, dominantă; oarecum răcoroasă. Per ansamblu are gust autoritar; dar din acela ce nu te cotropește cu dulce așa cum poate te-ai aștepta. E cumpătat, dârz; bine stăpânit. Cum doar bobul de cacao știe a fi. Și măiestria artizanului ce-l temperează pentru a-l aduce în echilibrul perfect.

Brioşă cu mascarpone

În ultima vreme brioșele sunt cam subestimate. Așa văd eu. Poate pentru că și pe ele le găsești la tot pasul. Unele mai puțin reușite ca altele. Din păcate. Ori așa de împopoțonate încât senzația de copleșitor, prea mult, apare doar privindu-le. Nu e un desert pe care să-l alegi pentru că ți-ai dori surprindere. Ori factor wow. Sau cel puțin așa credeam până mai ieri. Pe ea am ales-o dintr-un motiv anume: mascarpone. Foarte rar se întâmplă să găsești o variantă așa cum trebuie. Și pentru că îți atrăgea privirile fără a fi doldora de zorzoane.
După ce treci de impactul vizual încântător și deopotrivă aducător de zâmbet pe chip, căci brioșa e de o drăgălășenie aparte, dolofană și dichisită de-ți e mai mare dragul să o privești, te uimește aluatul.
E o revelație. Aidoma unei negrese. În adierile parfumate, molcome, fără a se dovedi prea mult, dar și în gustul cremos, consistent, ofertant, dens, plin, bogat. Da, pe toate le are. E cel mai așezat blat de brioșă savurat vreodată. De parcă te afli în fața unei negrese făcută cum se cuvine: fără rabat de la ingrediente de calitate ori cantitate, respectându-se întru totul rețeta, adăugând căldură și mare pricepere. Întocmai celor făcute de mama ori bunica, cu multă preocupare pentru cei dragi. Cel mai bun gustat până acum.

Cât despre mascarpone… m-a dus instantaneu cu gândul la cea mai delicată, vaporoasă, rafinată frișcă făcută în casă. Deși consistența era alta. Îmbelșugată. Așa cum trebuia. Culoare ca de fildeș, sidefată, textură fină de pastă proaspătă, prezență vaporoasă. Împreună cu blatul alcătuiau perechea ideală. Aș putea spune că tocmai mi s-au rescris coordonatele în materie de brioșă: da, și ea poate fi un dulce echilibrat generator de exclamații de uimire.

Deserturile de la Vlad Mureșan sunt ca o semnătură. Foarte personale. Motiv pentru care în fiecare dumicat se simte amprenta celui ce le-a zămislit. Sunt un melanj între nou și clasic. Nu ca și cum s-ar fi reinventat roata. Ci aducându-se detalii aparte, combinații surprinzătoare; plus o mare pricepere, pasiune și drag în a le zămisli. Sporind astfel atributele ingredientelor și punând mare accent pe aspect. Căci sunt și frumoase. Stilate, de un rafinament special. Încântare a privirii și plăcere nebună a gustului. Delectare absolută!